Rapsodiile Române de George Enescu (1)

Celebrele Rapsodii Române ale lui George Enescu nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare elogioasă privind desăvârșirea lor muzicală. Ele au fost compuse în perioada 1901-1902 (la numai 20-21 ani!) la Paris, premiera a avut loc în data de 23 februarie 1903, într-un concert dirijat de compozitor și Eduard Wachmann la Ateneul Român, și au fost publicate în 1904 la editura muzicală pariziană Enoch (Éditions Enoch). Subiectul acestui articol se va axa numai pe fondul melodic constituent al acestor două compoziții, despre care se știe foarte puțin. Acest fond reprezintă o serie de melodii populare urbane muntenești din secolul al XIX-lea cântate cu multă măiestrie și popularizate, unele chiar compuse, de marii lăutari concertiști contemporani cu compozitorul nostru (Cristache Ciolac, familia de lăutari și muzicieni Dinicu), dar și melodii țărănești, din Moldova, pe care le găsim în a doua rapsodie, cu mici excepții însă. Vom vedea că avem de-a face și cu teme de factură cultă, nu numai folclorică: un cântec patriotic, un marș militar, melodia unui dans popular stilizat etc.

Rapsodia Română Nr. 1, cu caracter sărbătoresc, dinamic, vesel, dansant, mult mai cunoscută decât a doua, începe cu Am un leu și vreau să-l beau (sau Pasăre galbenă-n cioc în Transilvania), despre care se spune, din câte am citit în scrierile online, că ar fi fost culeasă de compozitor de la Nicolae Chioru, scripcar din copilăria sa din Cracalia, jud. Botoșani. Dar iată ce declară muzicologul și lexicograful Viorel Cosma în cartea sa, București: Citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950):

Melodia populară Am un leu și vreau să-l beau circula foarte mult și în Transilvania după Expoziția de la Paris din 1889, unde toți lăutarii români și maghiari o cântau la petreceri. Când s-a publicat pentru prima oară la editorul Constantin Gebauer din București, piesa purta specificarea „melodie eroică din Transilvania” (sic!), fapt care confirmă larga ei răspândire peste munții Carpați. George Enescu a valorificat-o în Rapsodia Română nr. 1, exact în forma executată de Angheluș Dinicu la nai și de Cristache Ciolac la vioară, fiindcă tema de început a piesei enesciene pentru orchestră este atacată în partitura generală de flaut (deci de către un instrument de suflat, similar cu sonoritatea naiului).

Nu avem niciun motiv ca să punem la îndoială informațiile oferite de Viorel Cosma.

„Am un leu și vreau să-l beau,
Dar nici ăla nu-i al meu!
Dar ce-mi pasă mie, zău,
Dacă fac cu el ce vreau?”

Urmează apoi Hora lui Dobrică, o horă boierească, domnească, de salon, al cărei creator este lăutarul Dobrică Marinescu, originar din Ploiești, „leagănul marilor lăutari din secolele XIX și XX”, un bun violonist și notist (știa notele muzicale). În seara de 7 februarie 1859, taraful tatălui său – Dima Marin Cobzaru – a fost angajat să cânte domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care se afla în prima sa vizită la Ploiești. Dima l-a lăsat pe fiul său să conducă taraful. Domnitorul a fost încântat de recital, în special de Dobre (alintat Dobrică), căruia i-a oferit cinci galbeni – trei pentru el și doi pentru ceilalți muzicanți. În urma acestui succes, Dobrică a fost desemnat de tatăl său starostele tarafului.

Muzicologul Pascal Bentoiu observa că Enescu a vrut, prin această rapsodie, să ilustreze și instrumentele specifice populare, harpa sugerând țambalul și soloul de violă, în pasajul acestei teme, scripca (vioara lăutarului).

Mugur, mugurel, cântec mult îndrăgit de pandurii lui Tudor Vladimirescu, datează din vremea Revoluției de la 1821 și a cunoscut o largă circulație în acea perioadă, pe teritoriul valah. Fragmentul rafinat de Enescu în creația sa este destul de diferit față de melodia pe care o regăsim în diversele variante vocale cu lăutarul Constantin Eftimiu, Tudor Gheorghe, formația „Anton Pann” și în cea orchestrală din anul 1962 cu Orchestra „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii „George Enescu” dirijată de Nicu Stănescu.

„Mugur, mugur, mugurel,
Ia fă-te mai măricel,
ne-am săturat de iarnă
Și de răutate-n țară!

O altă melodie populară de joc prezentă în acest regal muzical este Hora de la moară (sau Hora morii).

Din punctul meu de vedere, această horă este chiar interesantă prin faptul că are dublă cetățenie! Deosebita formație vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann” ne-a demonstrat că are un omolog grec – Karotseris.

Chiar George Enescu a subliniat într-un interviu din 1912 pentru Revista „Flacăra” influențele orientale și balcanice asupra muzicii noastre populare, care se resimt cel mai bine în cântecele muntenești din culegerile lui Anton Pann:

Nu se poate susține că muzica noastră populară are un caracter bine definit național. Bourgault Ducoudray a publicat o colecție întreagă de cântece populare grecești (Chansons populaires grecques) în care se găsesc mai multe bucăți care seamănă perfect cu ariile noastre populare. S-a întâmplat cu muzica noastră națională ceea ce s-a întâmplat și cu ființa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri, care au trecut prin această parte a Europei, tot așa și muzica noastră națională a păstrat accente, răsunete, influențe din cântecele acelor popoare. De aceea cântecele noastre naționale au o bază orientală.

Raritate. George Enescu vorbind despre originea latină a unor ritmuri regăsite în muzica noastră populară și ilustrarea muzicală a celor rostite prin interpretarea la pian, vocală (prin îngânare) și prin fluierat a două arii naționale (cum se spunea acum mai bine de un secol) – o horă și o bătută. Fragment inedit din interviurile realizate în 1952 de Bernard Gavoty pentru Radio France.

Și, în final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă concertantă, de mare virtuozitate, definitivată de naistul Angheluș Dinicu (1838-1905) – bunicul lui Grigoraș Dinicu – care, în interpretarea sa și a violonistului Sava Pădureanu (1848-1918), a făcut senzație la Expoziția Universală de la Paris din 1889, astfel că cei doi lăutari și tarafurile lor au câștigat medalia de aur la concursul internațional de lăutari organizat în cadrul Expoziției!

Taraful lui Angheluș Dinicu la Expoziția Universală din Paris, 1889

Era o minune Ciocârlia asta și era una din cele mai prețioase nestemate ale repertoriului lăutăresc. O pusese pe note Angheluș Dinicu, pentru Expoziția de la Paris, și o publicase editorul Leopold Stern, dar ea nu părea să fie o compoziție originală, ci mai curând prelucrarea și îmbogățirea unor încercări mai vechi. – George Sbârcea

Facsimil din George Costescu: Bucureștii vechiului regat, Ed. Universul, București, 1944, p. 278

Se pare că piesele Hora lui Dobrică, Hora morii și Sârba lui Pompieru, valorificate de George Enescu, s-au aflat și într-o serie de caiete denumită Dinicu-Album (1890), pusă la punct de violonistul Gheorghe A. Dinicu (1863-1930), pe care, foarte probabil, a deținut-o și compozitorul, mai ales că era un apropiat al violoncelistului Dimitrie A. Dinicu (1868-1936), fratele violonistului de mai sus. Amândoi erau fiii lui Angheluș Dinicu. Este bine de precizat că acești lăutari care au creat și au popularizat aceste melodii erau din Muntenia (București, Ploiești), și nu din Moldova. Această confuzie s-a creat din simplul motiv că Enescu era originar din Moldova (Liveni-Vârnav, jud. Botoșani) și de aici presupunerea că și melodiile ar proveni de acolo.

George Enescu și Dimitrie Dinicu, invitați ai M.S. Regina Elisabeta, la Castelul Peleș

Bibliografie

  • Bentoiu, Pascal: Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis, traducere în engleză de Lory Wallfish, Scarecrow Press, S.U.A., 2010, p. 46
  • Cosma, Viorel: București: Citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950), Ed. Fundației Culturale Gh. Marin Speteanu, București, 2009, p. 167-170, 173, 221, 222
  • Cosma, Viorel: Compozitori și muzicologi români. Mic lexicon, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., București, 1965, p. 144
  • Popescu, Paul D.: Sala „Universel” (II), în Ziarul Prahova, 5 noiembrie 2008
  • Popescu, Paul D.: Sala „Universel” (III), în Ziarul Prahova, 12 noiembrie 2008
  • Sbârcea, George: Ciocîrlia fără moarte: Grigoraș Dinicu și Bucureștiul lăutarilor de altădată, Ed. muzicală a Uniunii compozitorilor, București, 1970, p. 38
  • Șerban, Al.: Muzica românească. Interview cu George Enescu, în Revista „Flacăra”, 8 septembrie 1912, Anul I, nr. 47
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Enescu, Lăutărească (urbană), Muntenia, Personalități, Populară, Prelucrări, Simfonică și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Rapsodiile Române de George Enescu (1)

  1. Buna ziua. Felicitari! 🙂 Astept cu nerabdare urmatorul dvs. articol.

  2. avocatie zice:

    Felicitari! Un articol exceptional!

  3. Dan zice:

    Multumesc pt articol! Lectura interesanta! 🙂

  4. Acque Line zice:

    V-am gasit cu bucurie mare,multumesc pentru ce faceti aici !!!

  5. Catalin zice:

    Frumos, mi-a facut placere sa citesc si sa ascult exemplificarile. M-a facut curios „Am un leu si vreau sa-l beu” si, dupa ceva cautare am gasit o varianta moldoveneasca din zilele noastre :). Nu stiu cit de aproape este de original dar ma gindesc ca nu fac rau daca pun si eu link-ul asta:
    http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/anton-achitei-am-un-leu-si-vreau-sa-l-beu

    • Sergiu S. zice:

      Desigur, temele rapsodiilor române (cele ale primei, în special) au ajuns să fie naționale, adică au (avut) o răspândire la nivel național. De-aici și varianta moldovenească a cântecului. Prin acest articol am vrut să „o iau de la început”, de unde originau temele.

    • Catalin zice:

      Da, am inteles asta si salut initiativa.
      Cind ziceam ca nu stiu cit de aproape este de original ma gindeam la versuri. Cumva, simt eu ca versurile n-au fost prea mult alterate. A fost un „hit” la vremea respectiva, presupun. Iar asta i-a dat sansa de a fi transmis peste generatii. Pacat ca nu exista inregistrari originale ale lautarilor de altadata.
      Sau… poate ca sint!!!

  6. Mihai zice:

    Mulțumesc tare mult!

  7. Pingback: Ascultând “Rapsodia română”… | Despre Opera

  8. Pingback: Ascultând „Rapsodia română”… | Fundaţia George Enescu

  9. Pingback: Rapsodiile Române de George Enescu (1) | Je suis Enesco

  10. Pingback: Ascultând „Rapsodia română”… | Je suis Enesco

  11. Pingback: 22 de zile magice | Irina Bartolomeu

  12. Marain Soboală zice:

    Salut, exista înregistrări cu Cristache Ciolac? Mulțumesc!

  13. pai29 zice:

    Foarte interesant articolul dvs. Am ascultat deseori Rapsodia I, dar aceasta incursiune in trecutul muzical romanesc e de-a dreptul fascinanta. E ca si cum te-ai deplasa in istorie. Am avut lautari extraordinari, un folclor deosebit si e trist ca s-au pastrat atat de putine lucruri. Ascult destul de des interpretarile lui Grigoras Dinicu si pur si simplu simt ca mai bine de atat nu se poate, e perfect! Multumesc mult, cu siguranta o sa mai revin…

  14. Pingback: Zece minute cu Martha | Despre Opera

Părerea dvs.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s